Sâmbătă, 27.04.2024, 13:24
Site-ul profesorului de biologie Gheorghe JULEA
IP IÎ LICEUL
TEORETIC "M. EMINESCU", CĂUȘENI
|
Meniu site
YouTube
RUTUBE
Zygote Body
BioDigital: 3D
Excursii virtuale
Camere web
Calendar
|
AristotelAristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) Aristotel, marele filozof grec al antichităţii s-a născut în Tracia, într-o familie de medici. Tatăl său NIKOMACHOS a fost medic la curtea regelui Macedoniei. La vîrsta de 17 ani, Aristotel se stabileşte la Atena, unul din cele mai mari centre culturale ale vremii. Aici, timp de aproape 20 de ani, îl are ca profesor pe cunoscutul filozof PLATON, cel care organizează şi conduce renumita şcoală elenă, Academia Platonică, care a format numeroase generaţii de filozofi şi naturalişti antici. Deşi a fost cel mai bun elev al lui Platon, acesta nu i-a încredinţat mai tîrziu conducerea academiei, deoareoe ideile lui Aristotel nu coincideau cu cele ale magistrului său. In anul 347 î.e.n., la sugestia bunului său coleg HERMEIAS, pleacă în NV Asiei Mici la Asos, şi apoi se stabileşte în anul 345 î.e.n. la Mytilen în Lesbos, în patria lui Teofrast, cu care colecţioneazăun bogat material biologic. Incepînd din anul 343, el întemeiază la Atena o şcoală filozofică, şcoală care va purta marca gîndirii şi personalităţii sale. Aristotel este considerat, după cum îl caracterizează şi ENGELS, „cea mai universală minte" dintre filozofii Greciei antice. S-a preocupat de numeroase domenii, publicînd lucrări de filozofie, logică, psihologie, istorie, etică şi biologie. Din punct de vedere filozofic, Aristotel, deşi nu a urmat linia idealistă a profesorului său Platon, nu a devenit un materialist consecvent, oscilînd permanent între materialism şi idealism, fapt observat în toate operele sale, inclusiv în cele biologice. Aristotel recunoaşte existenţa obiectivă a materiei şi eternitatea mişcării şi înţelege mişcarea nu ca o schimbare haotică, ci ca o mişcare orientată. Concepţia filozofică a lui Aristotel a dus în biologia anticăla apariţia concepţiei animiste, a cărei teză susţine că sufletul este cauza vieţii şi dezvoltării organismelor vii. Aristotel a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor biologice, fiind deschizător de drumuri în embriologie, anatomie şi zoologie. Se pare că a făcut şi cercetări de botanică, chiar în propria sa grădină, dar acestea nu s-au transmis pîn ăla noi. Este considerat fondatorul acestor ştiinţe în antichitate, deoarece, folosind permanent metoda observaţiei şi a comparaţiei, el a reuşit să prezinte un bogat material faptic, contribuind la obţinerea unor generalizări însemnate, a unor idei şi principii geniale care au constituit baza cercetărilor ulterioare. Dintre lucrările sale importante de biologie se cunosc următoarele: — „De generatione animalium" (Dezvoltarea animalelor) ; — „De partibus animalium" (Părţile animalelor) ; — „Historia animalium" (Istoria animală). în lucrarea „De generatione animalium", prezintă rezultatele cercetării privind dezvoltarea embrionară a animalelor. Experienţele le-a efectuat pe oul de găină, pe care la analizat şi observat cu mare atenţie. Pe baza observaţiilor sale, Aristotel arată că diferitele organe ale puiului nu se găsesc preformate în ou, ci se formează treptat. In lucrarea sa el redă aceasta în felul următor : „Dacă iei ouăde sub cloşcă, începînd din a doua zi de clocit pînă în momentul cînd iese puiul, şi le spargi, se poate vedea tot ce descriu eu, pînă la posibilitatea de a compara pasărea cu omul". In urma acestor experienţe şi observaţii, Aristotel arată că diferite organe ale puiului nu apar în acelaşi timp, ci succesiv : „...părţile nu apar toate în acelaşi timp, este clar şi pentru simţuri, deoarece este evident că unele părţi deja există, iar altele încă lipsesc ; este de asemenea clar că dacă ele nu se văd, nu este din cauză că ar avea dimensiuni prea mici ; doar plămînul, fiind de dimensiuni mai mari decît inima, apare la începutul dezvoltării lui din inimă". Aristotel arată că embrionul începe să se formeze numai după unirea secreţiei femelei cu sămînţa masculului, care dau noua fiinţă. în dezvoltarea ei capătă mai întîi suflet nutritiv, comun plantelor şi animalelor, apoi suflet senzitiv, caracteristic animalelor şi suflet raţional propriu fiinţei umane. ln urma constatării apariţiei treptate şi succesive a organelor, în cursul procesului de embriogeneză, Aristotel formulează teoria epigenetică în embriologie, teorie care a fost fundamentată ştiinţific abia în secolul al XVIII-lea de către Wolff. Prin această teorie, el dă o lovitură puternică teoriei preformismului şi pangenezei*. în lucrarea „De partibus animalium", Aristotel pune bazele anatomiei comparate, începînd de la corpul omenesc şi pînă la cele mai inferioare animale. Această idee a lui a jucat un rol însemnat în dezvoltarea zoologiei. El este preocupat şi de viaţa animalelor, de obiceiurile, instinctele şi organizarea lor internă. Descrie, pentru prima dată, o serie întreagă de organe, ca : vezica urinară la broasca ţestoasă, oviductul la stridii, explică rolul hectocotilului la cefalopode, semnalează existenţa rechinilor şi a şerpilor vivipari, afirmă că trîntorii iau naştere din ouăle nefecundate, descrie ochii rudimentari ai cîrtiţei, pleoapa a treia la păsări şi explică simţul auzului la peşti şi mamifere. Fiind un bun observator, el constată existenţa corelaţiei dintre organe, arătînd existenţa analogiei şi omologiei organelor. Necunoscînd legăturile filogenetice între diferite grupe de animale, el a făcut unelo greşeli în omologarea organelor . Dar din punct de vedere biologic şi fiziologic această legătură stabileşte o unitate în cadrul lumii animale. Studiind anatomia animalelor şi efectuînd numeroase observaţii asapra dezvoltârii embrionare la unele dintre ele, Aristotel a făcut prima încercare de clasificare a regnului animal. Ea este redată în lucrarea sistematică, intitulată: „Historia animalium". Autorul descrie peste 500 de specii de animale. Clasificarea lui este reprezentată printr-o scară care începe cu formele cele mai simpie şi se terminăcu cele mai complex organizate. Aceasta dovedeşte că el a sesizat deosebirea între animalele mai puţin evoluate şi cele mai evoluate. In partea superioară a acestei scări el aşază patrupedele care au păr şi nasc pui vii, adică mamiferele, între care este inclus şi omul. Animalele sînt clasificate în douăgrupe mari : Animale cu singe 1. Om şi patrupede vivipare 2. Pâsări 3. Patrupede ovipare 4. Cetacee 5. Peşti Animale fără singe 1. Moluste 2. Malacostracei (crustacei superiori) 3. Testacee sau ostracodermi (gasteropode, lamelibranhiate, echinide, Balanus şi tunicieri) 4. Entoma (animale cu corp segmentat, insecte, arahnide, miriapode şi vienmi) 5. Reliquia (holoturi, stele de mare, spongien, unele celenterate) Criteriile importante care la condus pe autor la această clasificare sînt : structura internă a animalelor, modul lor de înmulţire, numărul de picioare, segmentarea corpului, scheletul extern, sîngele etc. Aristotel a reuşit ca, în linii mari, să întocmeascăo clasificare apropiată cu cea actuală, cel puţin, în grupul vertebratelor, stabilind ordinea evolutivăa animalelor. Această concluzie foarte importantăa perfecţionării treptate a organizării lumii vii reprezintăde fapt o primă schiţare a ideii de evoluţie. I ncercînd sădea o explicaţie originii vieţii, admite teoria generaţiei spontane. El susţine că plantele apar spontan, direct din pămînt. Viermii, larvele albinelor, ale viespilor, precum şi alte numeroase insecte iau naştere din rouă, nămol, lemne uscate, păr etc. Apariţia spontană a acestor grupe de vieţuitoare este explicatăde câtre Aristotel, prin contopirea formei (principiul activ), cu materia (principiul pasiv). Din cercetările sale, Aristotel a tras o serie de concluzii de ordin general, materialiste. Astfel, ei a sesizat unitatea lumii vii şi s-a apropiat foarte mult de ideea evoluţiei vieţuitoarelor, schiţînd un tablou general al evoluţiei. Aristotel a recunoscut că între organele unui organism existăo strînsă corelaţie. El a considerat, în chip ştiinţific, că organele embrionului nu apar toate în acelaşi timp, ci intro anumită ordine, dintr-un material nediferentiat iniţial. In acest fel, susţinînd că organele nu sînt preformate în embrion, ci se dezvoltă treptat, Aristotel a fost şi el adeptul după care unele fiinţe provin din materia nevie (teoria generaţiei spontane). Dar în afară de aceste contribuţii pozitive la dezvoltarea ştiinţelor naturii, concepţiile lui Aristotel au o serie de părţi negative. Cu toate că admitea existenţa reală şi obiectivă a materiei şi cu toate că susţinea că materia este înzestrată cu proprietatea de mişcare eternă, el considera că la baza procesului de dezvoltare a oricărui fenomen din natură se găseşte un factor de ordin nematerial (entelechia). In concluzie trebuie reţinut că Aristotel reprezintă figura marcantă a antichităţii, ale cărei concepţii au fost inconsecvente şovăind intre materialism şi idealism, ocupîndu-se îndeaproape de ştiinţele naturii. El a fost fondatorul anatomiei comparate şi al sistematicii, descriind, comparînd şi sistematizind animalele cunoscute pe vremia sa. |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Copyright MyCorp © 2024
