Ilia Ilici Mecinikov

Ilia Ilici Mecinikov

Ilia Ilici Mecinikov (în rusă: Илья Ильич Мечников, în ucrainiană: Ілля Ілліч Мечніков) (n. 15 mai 1845 - d. 15 iulie 1916) a fost microbiolog, imunolog, anatomist și zoolog rus, cu rădăcini evreiești și româno-grecești, cunoscut pentru cercetări de pionierat în domeniul sistemului imunitar și pentru descoperirea tratamentului holerei. Pentru cercetările sale în domeniul fagocitozei, în 1908 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Medicină.

Mecinikov s-a născut la Ivanovka, un sat de lângă Harkov, Ucraina (pe atunci, Imperiul Țarist). Tatăl său, Ilia Ivanovici Mecinikov a fost ofițer cu gradul de colonel în Garda Imperială. Tatăl său era de proveniență rusă, cu rădăcini moldovenești, și de îndepărtată origine greacă. El a fost un urmaș al lui Iuri Ivanovici Milescu-Spafarii, care era nepot al cărturarului, diplomatului și călătorului moldovean Nicolae Milescu Spătarul. Fiul lui Iuri Milescu-Spafarii ar fi schimbat numele românesc rusificat Spafarii = Spătarul prin cel rusesc Mecinik = purtător de spadă, de unde provine numele de familie Mecinikov. Mama savantului, Emilia Lvovna Nevahovici a fost fiica scriitorului Lev (Yehuda Leib) Nevahovici, evreu convertit la creștinism în 1806. Încă de mic, Ilia era pasionat de științele naturii. După publicarea lucrării lui Charles Darwin, Originea speciilor, Mecinikov a devenit unul din susținătorii teoriei evoluției.

A studiat științele naturii la Universitatea din Harkov, apoi a plecat în Germania, pe insula Helgoland (de la Marea Nordului) unde a studiat fauna marină, după care și-a continuat studiile la Universitatea din Giessen, apoi la Göttingen și, în final, la Academia din München. A mai studiat și la Institutul de Biologie Marină de la Napoli, primind o bursă din partea Rusiei. În 1867 s-a întors în Rusia și a fost numit doctor docent la Universitatea din Odessa, dar la scurt timp se mută la Universitatea din St. Petersburg. În 1870 revine la Odessa ca să preia funcția de profesor titular de zoologie și anatomie comparată.

Prima sa soție, Ludmila Feodorovna (cu care se căsătorise în 1869), suferea de tuberculoză și s-a stins din viață în 1873. Decesul ei, la care s-au adăugat și alte probleme, i-au provocat lui Mecinikov o puternică depresie și acesta a încercat să se sinucidă luând o mare cantitate de opium. Reușeste să depășească această perioadă dificilă a vieții și reîncepe munca de cercetare la Odessa în 1875, an în care se recăsătorește cu Olga Belokopitova. În 1880 aceasta se îmbolnăvește de febră tifoidă. Acest lucru, împreună cu alte probleme (disputele aprinse cu colegii, insatisfacțiile profesionale, situația politică a țării și starea precară a sănătății sale), îi cauzează o nouă dezechilibrare psihică, urmată de o nouă tentativă suicidară: Mecinikov se infectează cu sângele unui bolnav de febră tifoidă cu speranța că își va găsi sfârșitul. Dar, după o perioadă de suferință, își revine și, în 1882 reîncepe munca sa de cercetare la Messina, Sicilia.

În 1888 se duce la Institutul Pasteur unde rămâne până la sfârșitul vieții, în 1904 ajungând la funcția de vice-director al acestui institut.

Pe când se afla în Germania, Mecinikov a studiat înmultirea sexuată și asexuată a parazitului broaștei, Ascaris nigrovenosa. La Napoli, împreuna cu un alt coleg rus, a studiat bureții marini, iar la Spezia a studiat steaua de mare.

Devine interesat apoi în studiul microbilor și mai ales al sistemului imunitar. În 1882 renunță la funcția sa de la Universitatea din Odessa și pune bazele unui laborator în Messina pentru a studia embriologia comparată, unde descoperă fagocitoza, în urma experiențelor efectuate pe larvele stelelor de mare. În țesutul intestinului unei anemone de mare, descoperă celule care secretă un colorant ciudat. Mecinikv își dă seama că este vorba de lupta împotriva agentului patogen. Propune introduce termenul de "macrofage" pentru celulele care le distrug pe cele străine ce patrund în organism și de "microfage" pentru cele care astăzi sunt cunoscute sub denumirea de granulocite neutrofile. Așadar, Mecinikov este primul care și-a dat seama de importanța celulelor pentru apărarea imunitară.

Teoria sa era radicală: anumite celule albe devoreaza corpusculii dăunători, cum ar fi bacteriile. Însă celebrii vânatori de microbi din Occident, Pasteur, Behring iau în derâdere rezultatele sale.

Mecinikov a descoperit mecanismul imunității contra bacteriilor și rolul globulelor albe (fagocitoza), astfel încât reușeste să trateze și să combată holera.

La Institutul Pasteur studiază modalitatea de obținere a celebrului vaccin contra rabiei. Tot aici, împreună cu Émile Roux, lucrează asupra produsului Calomel, un fel de unguent care avea proprietatea de a preveni contractarea sifilisului. A studiat și acesta boală venerică făcând teste pe maimuțe antropoide.

Mecinikov a mai elaborat o teorie conform căreia îmbătrânirea este cauzată de o bacterie toxică aflată în intestine și că acidul lactic ar putea prelungi viața. A introdus termenul de gerontologie. S-a stins din viață în 1916 la 71 de ani (destul de mult fata de speranța de viață a acelei epoci).