Screening-ul cancerului este oarecum sinonim cu profilaxia secundară a cancerului şi presupune depistarea unor leziuni preneoplazice sau a unui cancer la o persoană care până la momentul testării nu prezenta nici un fel de simptom. Screening-ul se realizează prin aplicarea într-o populaţie aparent sănătoasă a unor teste clinice, imagistice sau biologice. Rezultatul testului poate fi negativ (persoană sănătoasă) sau poate diagnostica un cancer precoce.

Se apreciază că o treime din totalul cancerelor ar putea fi vindecate dacă ar fi identificate precoce.

„Lupta” cu această boală cumplită se desfăşoară în acelaşi timp pe trei fronturi:

Prevenţia impune evitarea factorilor de risc pentru cancer şi ar trebui să fie prioritară. Prevenţia se poate realiza prin măsuri educative (programe în şcoli) sau intervenţii active în mediu, la locul de muncă.

Diagnosticarea precoce a cancerului ar permite vindecarea în majoritatea localizărilor neoplazice, prin metode de tratament eficiente. Diagnosticarea precoce impune educarea populaţiei pentru a recunoaşte semnele precoce ale bolii, dar şi acţiuni de screening pentru anumite localizări neoplazice sau categorii de pacienţi.

Tratamentul curativ al cancerului are ca principal scop vindecarea pacientului şi prelungirea supravieţuirii. În funcţie de stadiul de boală, vârstă, dar şi alţi factori, tratamentul curativ poate fi înlocuit cu cel paliativ pentru a asigura o calitate a vieţii cât mai aproape de normal.


Condiţii de depistare:
Pentru a depista anumite tipuri de cancer se ţin cont de o serie de condiţii, care privesc caracteristicile cancerului, testele de screening disponibile şi evaluarea programelor de screening.

Caracteristicile unui cancer pentru a intra în programul de screening:

Deşi majoritatea cancerelor au un prognostic mai bun atunci când sunt depistate precoce în evoluţia lor, această observaţie nu este suficientă pentru a realiza un screening pentru orice tip de cancer într-o populaţie fără simptome. În plus, nu toate cancerele pot intra în programe de screening, deoarece pentru unele tipuri nu există un test disponibil.

Pentru ca un cancer să intre într-un program de screening, trebuie să îndeplinească o serie de criterii, stabilite în 1968 de către J. Wilson şi G. Jungner. Acestea au fost adoptate de către OMS şi revizuite în 2003.

1. Cancerul căutat trebuie să reprezinte o problemă importantă de sănătate publică la populaţia vizată, atât prin incidenţă, cât şi prin consecinţe. Cea mai frecventă consecinţă a unei boli (în special în cancer) este mortalitatea, eficienţa screening-ului măsurându-se, în general, în anii de viaţă salvaţi. Dacă boala căutată are o evoluţie lentă sau apare cel mai frecvent la populaţia vârstnică, atunci mortalitatea este mai puţin relevantă pentru gravitatea sa.

2. Etapele dezvoltării cancerului respectiv trebuie să fie bine cunoscute şi studiate.

3. Cancerul trebuie să aibă o perioadă de latenţă asimptomatică sau un stadiu simptomatic de boală precoce detectabil. Acesta este intervalul optim de timp în care se aplică testul de screening în populaţie.

4. Trebuie să existe un tratament acceptabil şi eficient pentru pacienţi cu boală precoce, iar rezultatele tratamentului să le depăşească pe cele obţinute într-un stadiu de boală avansată. Depistarea precoce este eficientă din acest punct de vedere pentru cancerul de sân, col uterin, colon, melanom malign şi mai puţin eficientă pentru cancerul de plămân, prostată, tiroidă, vezică urinară, uter, stomac, testicul sau din sfera ORL.

5. Trebuie să fie disponibile teste sau metode de examinare corespunzătoare pentru leziunile precanceroase.

6. Testul sau metoda utilizată trebuie să fie acceptată de populaţia majoritară (să nu pună viaţa în pericol, să nu fie invaziv sau să afecteze demnitatea persoanei). Testul aplicat trebuie să fie simplu şi uşor reproductibil.

7. Trebuie să existe o strategie unitară de screening pentru populaţia vizată.

8. Trebuie alocate resurse umane şi financiare adecvate la nivel naţional pentru realizarea screening-ului.

9. Riscurile şi incovenientele derivate din activitatea de screening, atât cele fizice, cât şi cele psihice, trebuie să fie depăşite de beneficiile testării.

10. Costurile screening-ului, atât cele sociale, cât şi cele financiare, incluzând diagnosticul cert de boală şi tratamentul pacienţilor diagnosticaţi, trebuie să fie cât mai redus.


Validitatea testelor de screening

Pentru a fi valide, testele de screening trebuie să îndeplinească o serie de criterii:

- Să fie acceptabile de către pacient, gradul de invazivitate şi orice disconfort fiind un obstacol major în repetarea examinării.
- Sensibilitatea testului reprezintă procentul de indivizi cu un examen „adevărat pozitiv” dintr-o populaţie de „adevărat bolnavi” (uneori rezultatul testului poate fi „fals pozitiv”).
- Specificitatea testului semnifică probabilitatea ca un test să fie negativ într-o populaţie fără boală. Într-o populaţie, indivizii sănătoşi al căror test este negativ sunt consideraţi „adevărat negativi”, iar cei cu teste pozitive reprezintă „falşi pozitivi”. În general, cu cât sensibilitatea testului este mai mare specificitatea lui va diminua, valabil şi invers.
- Randamentul testului – depistarea trebuie să atingă un raport satisfăcător între numărul de cancere descoperite şi numărul total al pacienţilor examinaţi.

Pacienţii diagnosticaţi cu cancer în urma unui test de screening par să trăiască mai mult decât cei diagnosticaţi în faza simptomatică a bolii. În unele cazuri, această aparentă creştere a supravieţuirii se datorează pur şi simplu depistării mai precoce a cancerului decât posibilităţii de a aplica un tratament mai eficient pentru stadiile iniţiale ale cancerului respectiv.

Dacă decesul survine la acelaşi moment în timp la care ar fi survenit oricum, atunci depistarea precoce nu face altceva decât să crească timpul în care pacientul şi medicul cunosc diagnosticul de cancer (pacientul trăieşte aceeaşi perioadă de timp, însă ştie că are cancer), iar mortalitatea rămâne neschimbată.

Influenţa vitezei de creştere tumorală se reflectă în testele de screening disponibile în acest moment, de a depista precoce mai ales cancerele mai puţin agresive, cu creştere lentă şi cu prognostic mai bun comparativ cu alte tipuri de cancer. Nu s-ar justifica resursele cheltuite pentru diagnosticarea unui cancer cu o rată a mortalităţii mai mare de 90% în primul an.

Pentru a fi eficiente, la testele de screening trebuie să participe toţi indivizii. Cei care participă voluntar sunt, în general, mult mai grijulii şi mai conştiincioşi cu privire la starea lor de sănătate, fiind atenţi la apariţia semnelor şi a simptomelor de boală. Aceştia au, de obicei, acces la o îngrijire medicală mai bună şi sunt mult mai complianţi la tratament, nivelul de educaţie fiind, de asemenea, mai ridicat comparativ cu cei care nu participă la testele de screening ca voluntari.


Evaluarea eficacităţii programelor de screening

Pentru a fi considerat eficient, un test de screening trebuie să reducă nivelul de mortalitate şi să amelioreze calitatea vieţii supravieţuitorilor. Cancerele diagnosticate cât mai precoce necesită un tratament mai puţin agresiv, mutilant şi costisitor comparativ cu cancerul diagnosticat tardiv, într-un stadiu avansat.

Un program de screening eficient trebuie focalizat pe grupe de mare risc: bărbaţi de 50 – 60 de ani şi fumători pentru cancerul bronho-pulmonar, femei cu istoric de cancer mamar în familie. Pentru buna desfăşurare a programului, participanţii la screening trebuie informaţi; participarea slabă a populaţiei ţintă la un program de testare se datorează fricii de boală sau de o eventuală intervenţie chirurgicală ce urmează după diagnosticare. Un alt motiv de neprezentare este blocajul psihologic faţă de anumite examinări (examen ginecologic, palparea sânilor, tuşeu rectal).


Tehnicile şi rezultatele depistării precoce în unele cancere

Cancerul de sân

Cancerul mamar este principala cauză oncologică de deces la sexul feminin. Depistarea sa precoce este importantă deoarece este capabilă să modifice progresia naturală a bolii şi permite intervenţia chirurgicală conservatorie. Procedurile de screening în cancer mamar includ:

- Autoexaminarea sânilor. Este cea mai simplă, dar şi cea mai controversată metodă. Mai multe studii au sugerat că femeile care îşi palpează regulat şi atent sânii pot descoperi tumori de mici dimensiuni. Problema majoră este aceea că autoexaminarea este practicată corect de numai 2 – 3% dintre femei, chiar şi după un instructaj corect din partea medicului. Factorii cu un impact negativ asupra autoexaminării sânilor includ teama de boală, disconfortul produs, natura intimă a gestului sau frica de amputaţie a sânului. Se recomandă ca acest examen să aibă loc la sfârşitul fiecărui ciclu menstrual, iar medicul de familie trebuie informat atunci când apare orice anomalie. Se identifică modificările de ansamblu ale sânului (simetrie, formă, dimensiune în raport cu repere anatomice normale – marginea coastelor, axilă), dar şi modificările la nivelul pielii sau regiunea mamelonară (culoare, retracţie, secreţii anormale). Pentru o palpare corectă se va insista asupra principiilor şi tehnicii de execuţie (sânii se palpează bilateral şi împărţiţi pe cadrane, aplicând o presiune adecvată).

- Examenul clinic al sânilor. Examinarea sânilor de către personalul medical instruit are un rol important în cancerul mamar datorită eficacităţii, dar şi simplităţii sale. Metoda este foarte uşor de executat, cu condiţia ca regulile inspecţiei şi palpării să fie bine cunoscute şi corect aplicate. Examinarea clinică a sânilor trebuie însoţită de o discuţie atentă cu pacientul pentru a afla istoricul familial de boală. Statistic, examinarea clinică corectă şi atentă poate depista între 14 şi 21% dintre tumorile mamare, metoda având un impact pozitiv asupra mortalităţii prin cancer mamar.

- Examenul mamografic. Examinarea sânului folosind razele X a devenit o metodă de screening cu eficacitate excelentă, capabilă să depisteze cancere mamare cu până la 2 ani înainte de a deveni simptomatice sau detectabile la palpare. Mamografia poate depista un cancer mamar în 85 – 90% din cazurile când acesta este prezent, iar specificitatea metodei la femeile sănătoase este de 91 – 95%. Aceasta înseamnă că examinarea va arăta între 10 şi 15% dintre tumorile mamare, iar până la 9% dintre femeile care efectuează o mamografie vor primi un rezultat fals pozitiv (fără a avea în realitate cancer mamar). Atât sensibilitatea, cât şi specificitatea mamografiei cresc direct proporţional cu vârsta pacientei, deoarece sânul capătă un caracter mai fluid (devine mai transparent pentru radiografie) pe măsură ce se încarcă cu grăsime şi ţesutul glandular se atrofiază. Screening-ul mamografic al femeilor cu vârsta cuprinsă între 30–35 şi 50 de ani a fost mult timp controversat, deoarece sânul avea aspect dens pe radiografie, ceea ce ridica probleme de diagnostic şi confuzie. La aceste persoane, ecografia mamară oferă de multe ori date mai complete decât mamografia, deşi sensibilitatea acestei metode este mult inferioară comparativ cu mamografia.

Majoritatea studiilor au arătat o reducere a mortalităţii prin cancer mamar cu aproximativ 15% la femeile cu vârsta cuprinsă între 40 şi 49 de ani şi diagnosticate datorită unui screening mamografic. Aceleaşi studii au confirmat şi multe rezultate mamografice fals-pozitive (între 20 şi 50%), ceea ce a condus la creşterea numărului de proceduri invazive (pentru diagnostic cert), dar şi a gradului de anxietate la acest grup de femei (cele care au primit un rezultat fals pozitiv). În plus, repetarea exagerată a mamografiei la femeile tinere a devenit un factor de risc pentru apariţia cancerului datorită expunerii la radiaţii X.

- Examinarea sânilor prin imagistică în rezonanţă magnetică (IRM). Examenul IRM al sânilor este o metodă cu o sensibilitate de 75% în depistarea cancerelor mamare şi se află în curs de evaluare ca metodă de screening pentru femeile cu risc crescut de a dezvolta cancer mamar. Datorită limitelor de accesibilitate, dar şi a costului crescut, examenul IRM al sânilor nu este o metodă de screening uzuală la femeile cu risc mediu de cancer mamar. În prezent, examenul IRM şi mamografia sunt considerate ca fiind metode complementare de screening, cu o sensibilitate ridicată de 95%, la femeile tinere cu risc crescut de cancer mamar. În acest context, ghidul American Cancer Society recomandă efectuarea anuală a IRM la femeile care prezintă aspect de „sân dens” la mamografie, au efectuat radioterapie la nivelul toracelui pentru alte afecţiuni, la vârstele de 10–30 de ani. De asemenea, IRM este util pentru diagnosticarea unui proces tumoral la nivelul sânului controlateral la femeile cu cancer mamar în antecedente, care nu a fost detectat prin palpare sau prin mamografie.

Recomandările actuale de screening pentru cancerul mamar prevăd ca periodicitatea examenelor să fie următoarea: în absenţa factorilor de risc şi între vârstele de 20 – 40 de ani, autoexaminarea lunară, examenul clinic anual şi mamografia sau ecografia mamară la 2 – 3 ani. În prezenţa factorilor de risc sau după vârsta de 50 de ani se recomandă: examen clinic şi mamografie anuală. Nu există o limită de vârstă superioară pentru practicarea mamografiei.

Avantajele aplicării măsurilor de depistare precoce în cancerul de sân sunt cel puţin 3:

- Creşte probabilitatea de vindecare. Screening-ul în cancerul mamar determină creşterea probabilităţii de vindecare în special la femeile cu vârste de peste 50 de ani, 40% din cancerele mamare putând fi identificate mamografic la acest grup populaţional.

- Asigurarea unui confort psihic.

- Un posibil beneficiu pe plan economic prin depistarea tumorilor în stadii ce necesită proceduri terapeutice şi îngrijiri postoperatorii limitate, cu costuri mai reduse pentru sistemul sanitar.

Cancerul de col uterin

Rolul depistării precoce este bine stabilit în cancerul de col uterin, mortalitatea prin acest tip de cancer scăzând cu circa 70% în ultimii 30 de ani în ţările care au aplicat programe de screening eficiente.

Screening-ul cancerului de col uterin constă în examinarea de rutină a unei lame cu celule din regiunea cervico-vaginală (frotiu citologic cervico-vaginal Babeş-Papanicolau sau Pap-test). Acest test trebuie efectuat la maximum 3 ani după începerea vieţii sexuale, dar nu mai târziu de vârsta de 21 de ani, şi se va efectua la fiecare 2 ani până la vârsta de 30 de ani. Ulterior, femeile care au avut 3 frotiuri negative consecutive pot fi retestate la fiecare 3 ani. Opţional, se poate asocia cu testarea ADN pentru infecţia cu HPV.

Dacă rezultatele unui test Papanicolau sunt pozitive, atunci se va recomanda colposcopia (examinarea vizuală a colului uterin). Leziunile epiteliului cervical cu grad redus de risc vor fi urmărite periodic, până la remisiune sau progresie, iar cele cu risc crescut vor fi tratate prin diverse proceduri medicale.

Cea mai importantă problemă în depistarea precoce a cancerului de col uterin rămâne aceea legată de atragerea unui număr cât mai mare de femei în acţiunea de screening, mai cu seamă din categoria celor cu factori de risc.

Cancerul colo-rectal

În cea mai mare parte a lumii, cancerele colo-rectale reprezintă cea de-a doua cauză de deces prin neoplazii la ambele sexe. Absenţa unor semne clinice sau simptome specifice conduce frecvent la diagnosticarea în faze avansate sau după ce tumora a metastazat.

Cunoaşterea localizării frecvente a tumorii este utilă în alegerea unei opţiuni de screening. 75% din cancerele colo-rectale sunt situate deasupra unghiului splenic (partea superioară şi stângă a abdomenului), 60% în regiunea recto-sigmoidiană, iar 10% dintre tumori se pot palpa prin tuşeu rectal.

Sunt cunoscute 4 grupe de persoane cu risc crescut pentru a dezvolta un cancer colo-rectal:

- Persoanele cu antecedente de cancer colo-rectal sau cu rude de gradul 1 afectate.

- Persoane cu anumite afecţiuni genetice – polipoza adenomatoasă familială, care în absenţa unui tratament chirurgical şi profilactic eficient va prezenta un risc crescut de transformare malignă.

- Persoanele cu boli inflamatorii intestinale – colită ulcerativă, boala Crohn, mai ales dacă au fost diagnosticate la vârste tinere.

- Persoanele ce prezintă polipi adenomatoşi în interiorul colonului, aceştia pot suferi o transformare malignă în mai bine de 50% din cazuri.

Opţiunile de screening în cancerul colo-rectal includ evidenţierea sângelui în materiile fecale, colonoscopia, tuşeul rectal, colonografia tomografică computerizată, irigoscopia cu bariu şi testarea ADN în celulele descuamate din materiile fecale. Alegerea unei strategii specifice de screening va fi bazată pe preferinţa pacientului, categoria de risc din care face parte, contraindicaţiile medicale, cooperarea cu medicul, dar şi în funcţie de resursele disponibile. Metodele cele mai frecvent utilizate sunt evidenţierea hemoragiei în materiile fecale şi colonoscopia, fiecare din metode cu avantajele şi dezavantajele ei, care pot varia în funcţie de localizarea leziunii din colon sau pregătirea şi experienţa medicului.

Efectuarea anuală a unui test de evidenţiere a hemoragiei în materiile fecale a demonstrat reducerea riscului de cancer colo-rectal cu 16% şi o reducere a mortalităţii, dar determină şi mai multe rezultate fals pozitive faţă de testarea la 2 ani. De asemenea, testul înregistrează şi numeroase rezultate fals negative deoarece peste 50% dintre cancerele de colon nu sângerează.

În Uniunea Europeană se preconizează actual ca programele de screening implementate să utilizeze teste de depistare a hemoragiilor oculte în materiile fecale şi colonoscopia ca metodă de urmărire a cazurilor pozitive. Alte metode de screening nu sunt recomandate în prezent.

La persoanele fără factori de risc, screening-ul pentru cancerul colo-rectal va debuta la vârsta de 50 de ani prin tuşeu rectal anual, evidenţierea hemoragiei în materiile fecale tot anual şi colonoscopia la fiecare 10 ani.

La persoanele cu risc mediu (afecţiuni intestinale şi istoric familial sau personal de cancer colo-rectal) screening-ul pentru cancerul colo-rectal va fi început mai devreme prin tuşeu rectal şi evidenţierea hemoragiei în materiile fecale efectuate anual şi colonoscopie la fiecare 5 ani.

La persoanele cu risc crescut (boală inflamatorie intestinală) screening-ul se va începe foarte precoce, de la 30 – 35 de ani sau la o vârstă cu 5 – 10 ani mai mică decât cea la care a fost diagnosticată o rudă de gradul 1. Screening-ul se va efectua prin teste de evidenţiere a hemoragiei în materiile fecale în fiecare an şi colonoscopie la 1 – 2 ani.

Cancerul de prostată

Cancerul de prostată este destul de frecvent (11% din total) şi este a doua cauză de deces prin cancer la sexul masculin, cu 2,6 milioane de cazuri noi în fiecare an în Europa. Screening-ul pentru cancerul de prostată se realizează prin dozarea antigenului prostatic specific sau PSA, tuşeu rectal şi ecografie endorectală.

PSA este o proteină sintetizată de epiteliul prostatic şi secretată în lichidul seminal. Nivelul de PSA din ser poate fi crescut şi în inflamaţii sau infecţii ale prostatei, retenţie urinară, hiperplazie benignă de prostată şi după un tuşeu prostatic. În acest moment, se consideră că o valoare a PSA total în ser de 0 – 2 µg/l are o probabilitate de 1% să fie datorată cancerului de prostată.

La bărbaţii de rasă albă fără istoric familial de cancer de prostată, depistarea prin screening va începe de la vârsta de 50 de ani, prin dozarea anuală a PSA şi tuşeu rectal. Pentru cei ce prezintă un risc crescut (negrii americani sau persoanele cu o rudă de gradul 1 diagnosticată cu cancer de prostată), vârsta de iniţiere a supravegherii este de 40 – 45 de ani prin examinări anuale ale PSA, tuşeu rectal şi ecografie endorectală.

Recoltarea unui fragment din prostată (puncţie-biopsie) după creşterea nivelului PSA sau identificarea unor modificări la tuşeu rectal a condus la diagnostic de cancer de prostată în 15 – 25% din cazuri, comparativ cu 5% la bărbaţii cu vârste similare, dar fără modificări la tuşeul rectal. Cu toate acestea, eficacitatea şi metodologia screening-ului este departe de a fi clar definită: aproximativ 20% dintre bărbaţii cu cancer de prostată pot fi diagnosticaţi doar prin tuşeu rectal, 45% nu prezintă modificări la tuşeul rectal, dar vor avea valori ridicate ale PSA, iar restul prezintă ambele teste modificate. În schimb, triplul screening are o sensibilitate şi specificitate de peste 90%.

Screening-ul pentru cancer de prostată nu a demonstrat o ameliorare a supravieţuirii pentru cei diagnosticaţi, acesta fiind şi scopul principal al oricărei acţiuni de screening. Dozarea PSA la bărbatul sănătos a crescut incidenţa cancerului de prostată, însă efectul screening-ului şi al intervenţiei terapeutice asupra ratei de mortalitate prin cancer de prostată a rămas incert.


Cancerele cutanate şi melanomul malign

Apariţia melanomului malign implică existenţa unei lungi perioade premaligne caracterizată de modificări ce pot fi uşor de recunoscut de către medic. Aceste caracteristici, ca şi prognosticul bun după excizia chirurgicală, sunt cele mai puternice argumente ce pledează în favoarea acţiunii de depistare precoce în melanomul malign, cu un impact pozitiv asupra mortalităţii prin această boală.

Recomandările actuale de screening pentru melanomul malign stipulează o examinare completă a tegumentelor şi mucoaselor la fiecare 3 ani. La persoanele cu risc (istoric familial, leziuni precanceroase sau cancer cutanat în antecedente, expunere intensă şi prelungită la soare) examinarea va fi efectuată în fiecare an. Până în prezent un singur studiu clinic a evidenţiat valoarea autoexaminării ca metodă de depistare precoce. Pentru alte cancere cutanate (carcinom bazocelular, o formă particulară de cancer) experţii nu au ajuns până în prezent la un acord asupra unui ghid de screening.

Caracteristicile unui melanom malign şi leziunile cutanate benigne (nevii pigmentari):

Ţinând cont de faptul că evoluţia în dinamică a leziunilor cutanate este mult mai importantă decât aspectul acestora la un moment dat, elementele esenţiale ale screening-ului pentru melanomul malign au fost sintetizate în „regula ABCDE”:

A – asymmetry – formă asimetrică, suprafaţă neregulată, cruste, sângerări sau ulceraţii.
B – border – margini neregulate.
C – color – culoare neomogenă, brun maronie închisă, cu zone depigmentate.
D – dimension – diametru mai mare de 1 cm şi creştere recentă mai mare de 5 mm.
E – elevation – supradenivelare mai mare de 1 mm.


Cancerul de testicul

Recomandările de screening pentru cancerul testicular prevăd ca toţi bărbaţii cu vârsta peste 15 ani şi în special între 25 – 35 de ani, să practice autoexaminarea în fiecare lună, în timpul sau imediat după un duş cald, urmărindu-se eventualele modificări sau nodulii apăruţi la nivelul scrotului, testiculului, epididimului şi cordonului spermatic. Dacă se constată o modificare se consultă un medic specialist. Incidenţa scăzută a cancerului testicular pune în balanţă valoarea altor proceduri mai agresive precum biopsia testiculară practicată în clinică.


Cancerul bronho-pulmonar

Cancerul bronho-pulmonar este în acest moment cel mai frecvent tip de cancer la nivel mondial. Teoretic, prevenţia primară (eliminarea fumatului) poate conduce la eliminarea cancerului bronho-pulmonar. Deşi eficiente, aceste măsuri prezintă probleme semnificative de implementare.

La marii fumători, de la vârste peste 45 de ani, este raţională efectuarea unei radiografii toracice anual, în absenţa altor investigaţii sau markeri tumorali specifici. Cu toate acestea nu există date clare care să susţină că o astfel de conduită ar contribui în mod pozitiv la reducerea mortalităţii prin cancer bronho-pulmonar.

Deşi screening-ul nu este recomandat la indivizii asimptomatici, chiar cu risc crescut (fumători, antecedente patologice sau expunere profesională), aceştia pot solicita să fie supuşi unor investigaţii în scop de diagnosticare precoce a cancerului bronho-pulmonar.


Cancerul ovarian

Cancerul ovarian este o neoplazie frecventă, ale cărei rate de supravieţuire este determinată de stadiul bolii la momentul diagnosticului (aproximativ 80% din cancerele de ovar sunt diagnosticate în stadii avansate, cu prognostic nefavorabil). Până în prezent nu sunt disponibile metode de screening populaţional pentru această neoplazie.

Tehnicile imagistice, incluzând ecografia abdominală sau endovagiană au fost intens studiate, ca şi un marker din sânge: CA 125. Nici una dintre aceste metode, singure sau în asociaţie, nu este suficient de specifică pentru a servi ca test de screening, chiar şi la o populaţie selecţionată în funcţie de vârstă.

Ca prevenţie primară, majoritatea experţilor sugerează ovarectomia profilactică după vârsta de 35 de ani la femeile cu risc crescut de cancer de ovar, care au născut deja sau nu doresc un copil.


Cancerul gastric

Depistarea prin screening a cancerului gastric în Europa nu este necesară deoarece nu mai este o afecţiune frecventă în aceste zone. Screening-ul prin efectuarea radiografiilor sau endoscopie este utilizat în Japonia la persoanele cu risc crescut, demonstrând un beneficiu în depistarea cancerului de stomac în stadii incipiente şi curabile.


Cancerul hepatic

La persoanele cu risc crescut de hepatocarcinom (ciroză hepatică, purtător de virus hepatic B sau C) se recomandă supravegherea periodică a valorilor alfa-feto-proteinei, însă această abordare nu este larg acceptată ca test de screening şi nu modifică rata supravieţuirii.


Cancerul de tiroidă

La persoanele cu istoric de iradiere a regiunii cervicale (unde este tiroida localizată) în copilărie sau la vârste tinere, trebuie efectuate controale clinice periodice ale glandei tiroide. Nu se recomandă scintigrafia tiroidiană în scop de screening.

Screening-ul oferă cel mai mare potenţial de reducere a deceselor prin cancer, mai ales de sân, col uterin, colon şi rect, însă nu poate fi aplicat într-un mod eficient la toată populaţia şi în toate tipurile de cancer.

Bibliografie
Oncologie generală, ed. II, 2012,  L. Miron, M. Marinica