Aristotel (în greacă: Αριστοτέλης, Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.)
Aristotel, marele filozof grec al antichităţii s-a născut în Tracia, într-o
familie de medici. Tatăl său NIKOMACHOS a fost medic la curtea regelui
Macedoniei.
La vîrsta de 17 ani, Aristotel se stabileşte la Atena, unul din cele mai
mari centre culturale ale vremii. Aici, timp de aproape 20 de ani, îl are ca
profesor pe cunoscutul filozof PLATON, cel care organizează şi conduce
renumita şcoală elenă, Academia Platonică, care a format numeroase
generaţii de filozofi şi naturalişti antici.
Deşi a fost cel mai bun elev al lui Platon, acesta nu i-a încredinţat mai
tîrziu conducerea academiei, deoareoe ideile lui Aristotel nu coincideau cu
cele ale magistrului său.
In anul 347 î.e.n., la sugestia bunului său coleg HERMEIAS, pleacă în
NV Asiei Mici la Asos, şi apoi se stabileşte în anul 345 î.e.n. la Mytilen în
Lesbos, în patria lui Teofrast, cu care colecţioneazăun bogat material
biologic.
Incepînd din anul 343, el întemeiază la Atena o şcoală filozofică,
şcoală care va purta marca gîndirii şi personalităţii sale.
Aristotel este considerat, după cum îl caracterizează şi ENGELS, „cea
mai universală minte" dintre filozofii Greciei antice.
S-a preocupat de numeroase domenii, publicînd lucrări de filozofie,
logică, psihologie, istorie, etică şi biologie.
Din punct de vedere filozofic, Aristotel, deşi nu a urmat linia idealistă a
profesorului său Platon, nu a devenit un materialist consecvent, oscilînd
permanent între materialism şi idealism, fapt observat în toate operele sale,
inclusiv în cele biologice. Aristotel recunoaşte existenţa obiectivă a materiei şi
eternitatea mişcării şi înţelege mişcarea nu ca o schimbare haotică, ci ca o mişcare
orientată.
Concepţia filozofică a lui Aristotel a dus în biologia anticăla apariţia
concepţiei animiste, a cărei teză susţine că sufletul este cauza vieţii şi dezvoltării
organismelor vii.
Aristotel a contribuit la dezvoltarea ştiinţelor biologice, fiind deschizător de
drumuri în embriologie, anatomie şi zoologie. Se pare că a făcut şi cercetări de
botanică, chiar în propria sa grădină, dar acestea nu s-au transmis pîn ăla noi.
Este considerat fondatorul acestor ştiinţe în antichitate, deoarece, folosind
permanent metoda observaţiei şi a comparaţiei, el a reuşit să prezinte un bogat
material faptic, contribuind la obţinerea unor generalizări însemnate, a unor idei şi
principii geniale care au constituit baza cercetărilor ulterioare.
Dintre lucrările sale importante de biologie se cunosc următoarele:
— „De generatione animalium" (Dezvoltarea animalelor) ;
— „De partibus animalium" (Părţile animalelor) ;
— „Historia animalium" (Istoria animală).
în lucrarea „De generatione animalium", prezintă rezultatele cercetării
privind dezvoltarea embrionară a animalelor. Experienţele le-a efectuat pe oul de
găină, pe care la analizat şi observat cu mare atenţie. Pe baza observaţiilor sale,
Aristotel arată că diferitele organe ale puiului nu se găsesc preformate în ou, ci se
formează treptat. In lucrarea sa el redă aceasta în felul următor : „Dacă iei ouăde
sub cloşcă, începînd din a doua zi de clocit pînă în momentul cînd iese puiul, şi le
spargi, se poate vedea tot ce descriu eu, pînă la posibilitatea de a compara pasărea
cu omul".
In urma acestor experienţe şi observaţii, Aristotel arată că diferite organe
ale puiului nu apar în acelaşi timp, ci succesiv : „...părţile nu apar toate în acelaşi
timp, este clar şi pentru simţuri, deoarece este evident că unele părţi deja există,
iar altele încă lipsesc ; este de asemenea clar că dacă ele nu se văd, nu este din
cauză că ar avea dimensiuni prea mici ; doar plămînul, fiind de dimensiuni mai
mari decît inima, apare la începutul dezvoltării lui din inimă".
Aristotel arată că embrionul începe să se formeze numai după unirea secreţiei
femelei cu sămînţa masculului, care dau noua fiinţă.
în dezvoltarea ei capătă mai întîi suflet nutritiv, comun plantelor şi animalelor,
apoi suflet senzitiv, caracteristic animalelor şi suflet raţional propriu fiinţei
umane.
ln urma constatării apariţiei treptate şi succesive a organelor, în cursul
procesului de embriogeneză, Aristotel formulează teoria epigenetică în
embriologie, teorie care a fost fundamentată ştiinţific abia în secolul al XVIII-lea
de către Wolff. Prin această teorie, el dă o lovitură puternică teoriei
preformismului şi pangenezei*.
în lucrarea „De partibus animalium", Aristotel pune bazele anatomiei
comparate, începînd de la corpul omenesc şi pînă la cele mai inferioare animale.
Această idee a lui a jucat un rol însemnat în dezvoltarea zoologiei.
El este preocupat şi de viaţa animalelor, de obiceiurile, instinctele şi
organizarea lor internă. Descrie, pentru prima dată, o serie întreagă de organe, ca :
vezica urinară la broasca ţestoasă, oviductul la stridii, explică rolul hectocotilului
la cefalopode, semnalează existenţa rechinilor şi a şerpilor vivipari, afirmă că
trîntorii iau naştere din ouăle nefecundate, descrie ochii rudimentari ai cîrtiţei,
pleoapa a treia la păsări şi explică simţul auzului la peşti şi mamifere.
Fiind un bun observator, el constată existenţa corelaţiei dintre organe, arătînd
existenţa analogiei şi omologiei organelor. Necunoscînd legăturile filogenetice
între diferite grupe de animale, el a făcut unelo greşeli în omologarea organelor . Dar din punct de vedere biologic şi fiziologic
această legătură stabileşte o unitate în cadrul lumii animale.
Studiind anatomia animalelor şi efectuînd numeroase observaţii asapra
dezvoltârii embrionare la unele dintre ele, Aristotel a făcut prima încercare de
clasificare a regnului animal. Ea este redată în lucrarea sistematică, intitulată:
„Historia animalium". Autorul descrie peste 500 de specii de animale.
Clasificarea lui este reprezentată printr-o scară care începe cu formele cele
mai simpie şi se terminăcu cele mai complex organizate.
Aceasta dovedeşte că el a sesizat deosebirea între animalele mai puţin
evoluate şi cele mai evoluate. In partea superioară a acestei scări el aşază
patrupedele care au păr şi nasc pui vii, adică mamiferele, între care este inclus şi
omul.
Animalele sînt clasificate în douăgrupe mari :
Animale cu singe
1. Om şi patrupede vivipare
2. Pâsări
3. Patrupede ovipare
4. Cetacee
5. Peşti
Animale fără singe
1. Moluste
2. Malacostracei (crustacei superiori)
3. Testacee sau ostracodermi
(gasteropode, lamelibranhiate,
echinide, Balanus şi tunicieri)
4. Entoma (animale cu corp
segmentat, insecte, arahnide,
miriapode şi vienmi)
5. Reliquia (holoturi, stele de mare,
spongien, unele celenterate)
Criteriile importante care la condus pe autor la această clasificare sînt :
structura internă a animalelor, modul lor de înmulţire, numărul de picioare,
segmentarea corpului, scheletul extern, sîngele etc.
Aristotel a reuşit ca, în linii mari, să întocmeascăo clasificare apropiată cu
cea actuală, cel puţin, în grupul vertebratelor, stabilind ordinea evolutivăa
animalelor. Această concluzie foarte importantăa perfecţionării treptate a
organizării lumii vii reprezintăde fapt o primă schiţare a ideii de evoluţie.
I ncercînd sădea o explicaţie originii vieţii, admite teoria generaţiei spontane.
El susţine că plantele apar spontan, direct din pămînt. Viermii, larvele albinelor,
ale viespilor, precum şi alte numeroase insecte iau naştere din rouă, nămol,
lemne uscate, păr etc.
Apariţia spontană a acestor grupe de vieţuitoare este explicatăde câtre
Aristotel, prin contopirea formei (principiul activ), cu materia (principiul pasiv).
Din cercetările sale, Aristotel a tras o serie de concluzii de ordin general,
materialiste. Astfel, ei a sesizat unitatea lumii vii şi s-a apropiat foarte mult de
ideea evoluţiei vieţuitoarelor, schiţînd un tablou general al evoluţiei. Aristotel a
recunoscut că între organele unui organism existăo strînsă corelaţie. El a
considerat, în chip ştiinţific, că organele embrionului nu apar toate în acelaşi
timp, ci intro anumită ordine, dintr-un material nediferentiat iniţial. In acest fel,
susţinînd că organele nu sînt preformate în embrion, ci se dezvoltă treptat,
Aristotel a fost şi el adeptul după care unele fiinţe provin din materia nevie
(teoria generaţiei spontane).
Dar în afară de aceste contribuţii pozitive la dezvoltarea ştiinţelor naturii,
concepţiile lui Aristotel au o serie de părţi negative.
Cu toate că admitea existenţa reală şi obiectivă a materiei şi cu toate că
susţinea că materia este înzestrată cu proprietatea de mişcare eternă, el considera
că la baza procesului de dezvoltare a oricărui fenomen din natură se găseşte un
factor de ordin nematerial (entelechia).
In concluzie trebuie reţinut că Aristotel reprezintă figura marcantă a
antichităţii, ale cărei concepţii au fost inconsecvente şovăind intre materialism şi
idealism, ocupîndu-se îndeaproape de ştiinţele naturii. El a fost fondatorul
anatomiei comparate şi al sistematicii, descriind, comparînd şi sistematizind animalele cunoscute pe vremia sa.
